Si daca cineva m-ar fi pus sa-mi fac o lista cu locurile pe care as vrea sa le vizitez…..nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa pun in program si Luxembourg-ul. Stiam de la geografie ca este o tarisoara cat un punct pe harta lumii.
Am ajuns in gara din Luxembourg (ca venisem cu trenul din Londra pana aici) undeva pe la 8 seara…cu doua geamantane cat China si grele cat o tona de plumb (asa mi se pareau mie),de-mi rupau mainile. Bine..eu sustin ca imi luasem “doar strictul necesar”).
Toata lumea vorbea franceza (luxemburgheza sau germana) si eu dupa 12 de ani de franceza…nu mai stiam sa vorbesc deloc. “Rusine sa-ti fie Victoria!” mi-am zis si am incercat sa indrug doua vorbe ca macar sa inteleg cum sa ajung la noua mea casa. Asta era iarasi o problema majora intrucat doamna de la agenita imobiliara ma sunase sa-mi spuna adresa si unde pot sa-mi gasesc cheile, insa clar – eu nu am inteles cum exact sa pronunt numele strazii…deci cand intrebam pe strada lumea…intrebam complet pe dos. Strada era 55 Glesener si eu intrebam de 55 Granard sau ceva de genul. De rasul curcilor). NU am luat taxi fiindca mi s-a spus la telefon ca e la 5 minute departare de Gara. Eu m-am plimbat o ora prin imprejurimi…..si incepuse sa ploua….M-a scos din incurcatura pana la urma o domnisoara draguta din Spania care era venita aici de o luna de zile ca voluntar la Comisia Europeana. M-a ajutat sa car si bajajele saraca fata…..mi-a crapat obrazul de rusine cand mi-a ridicat gemantanul – asta fiindca stiam cat de greu era!
Dar sa revin la momentul cand am iesti din Gara. Era seara, cladirile din stanga si din dreapta erau deja luminate, strazile se vedeau lungi, inguste si linistite, oamnii parca imi zambeau. Am zambit si eu si mi-am zis: “E frumos”. Asa imi amintesc primul meu pas in Luxembourg: zambind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu